jurnal de homeschooling

Zile grele

Ok, hai să fim serioși: 

homeschoolăritul e fantastic 💓, dar sunt și zile când...îți vine să-ți iei câmpii. Nu din cauza activităților de școală, în sine, ci din motive ascunse adânc în suflet. În cazul meu, fiind în Tokyo și neștiind încă să vorbesc limba japoneză (cât să susțin o conversație), toată socializarea mea se rezumă la copii și la soț. Până vine el de la serviciu, sunt doar cu cei mici. Dar, descopăr că nu sunt așa de amuzantă și jucăușă precum am visat, așa că ei se preferă mai mult unul pe altul. Eu rămân pe post de mama, ne e foame, mami, ne putem uita la desene?, mami vrem să ne jucăm cu ușa închisă la cameră, că avem jocuri secrete (i-am spionat, recunosc: jocurile secrete sunt cele cu lupte sau cu tancuri, întrucât eu mi-am exprimat părerea că nu îmi plac). Gata, nu mai spionez....mult, promit să le respect intimitatea. :) Până aici, totul e bine. Dar eu...mă simt singură. Sigur, sunt soluții de socializare și facem asta de câte ori putem, însă nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre sentimentele de care nu prea se vorbește.

Sursă foto: http://www.babycouture.in/blog/wp-content/uploads/2016/11/time-out.jpg

Ieri a fost una din zilele grele, în care m-am supărat pe copii că tot strigă la mine când ceva nu le convine, iar cuvintele frumoase, de iubire și apreciere parcă au dispărut din vocabular. Sau...nu le aud eu? Foarte posibil. Dimineața, în loc să vină la micul dejun și apoi la activitățile de școală, se furișează din pat și se joacă. E ok, îi aud și mă amuz, dar nu coboară din cameră decât la prânz când sunt lihniți de foame. Chiar și atunci, se furișează pe vârfuri, sperând că nu îi văd și că pot fura repede ceva din frigider și merge sus să își continue joaca. În primele zile, m-am amuzat și m-am bucurat că se înțeleg așa de bine și fac echipă bună, iar eu am avut timp să le fac pe ale mele. Dar apoi, m-am întristat, mai apoi m-am înfuriat, mai apoi am explodat. De ce? Că nu făceam școală? - m-am întrebat. În mintea mea a pornit o furtună de gânduri și argumente pro și contra a tot ce puteam născoci. Au fost câteva ore de suferință profundă și fără sens. Am aflat totuși, pe parcurs, că nu de școală sufeream, căci nu ne grăbește nimeni nicăieri, iar de la unschooling am învățat să las lucrurile să curgă de la sine (cât pot eu de mult, încă nu fac performanțe în acest domeniu). 

Dar, atunci, de ce sufeream atât de tare?

Mă simțeam singură. Foarte singură. Acești doi copii au devenit mai mult decât copiii cărora le arăt cum să scrie și să citească, cărora le sunt mamă: au devenit prietenii mei, iar eu prietena lor. M îmi spune tot timpul că se bucură că sunt prietena ei. Sigur, nu încarc copii de 6 și 8 ani cu toate frustrările mele de adult, însă apropierea lor e foarte prețioasă pentru mine. Echilibrul emoțional al nostru ca întreg e cel mai grozav indicator că totul e bine în lumea Luțașilor :)

Ce s-a întâmplat cu frecvența mea? De la 0 la 100?

A căzut în prăpastie, desigur. Toate argumentele mele mentale cum că totul e bine sau, dimpotrivă, nasol de tot, că tragedia pe care o trăiam nu avea nici un sens și, cu siguranță, nu avea o gravitate așa de mare pe cât îi dădeam eu, aveau doar efecte temporare. Știam, tocmai "absolvisem" împreună prima parte din Legea Atracției, știam că totul e creat de mintea mea, de gândurile și sentimentele pe care le generam până la sfârșit. Ciudat, tocmai practicasem săptămâni întregi schimbarea conștientă a emoțiilor și recrearea realității, așa cum doresc să fie. Dar capcana în care căzusem de data asta, era prea adâncă. Sau nu?

Într-un moment de claritate, am înțeles: da, da, am "absolvit clasa I" la Legea Atracției cu brio, toți trei. Dar asta nu era o lecție de clasa I. Era de clasa a 2-a. Aici trebuia să mă descurc altfel, să creez alte instrumente, să depășeșc situații de o dificultatea mai mare. Și dacă la clasa I am avut manual și am exersat după el (colecția de cărți pentru copii Sara, de Esther și Jerry Hicks), acum m-am trezit fără manual. Această conștientizare m-a trezit. Asta nu înseamnă că am ajuns de la 0 la 100 pe scara Stării de Bine, dar mi-am găsit un echilibru. Mi-am regăsit răgazul de a respira. Oh, mai am puțin până la o respirație completă, adâncă și profund calmă, dar respir. 

Care e sensul?

Nici unul prea măreț. Ci doar de a experimenta eu și de a crește. Iar, cu timpul, sper să capăt atâta înțelepciune și răbdare, încât să nu "predau" copiilor lecții de dezvoltare personală, ci să aștept să primesc o întrebare. 

Întrebările cheamă răspunsul, dar răspunsul fără întrebare e doar energie risipită degeaba. 

Ș (8ani) îmi arată asta în fiecare zi. Mă uimește de câte ori uită ce îi spun și cum privește în gol pe lângă mine când argumentez cu avânt că ce îi spun îl poate ajuta să-și facă viața mai ușoară. Vârsta? Nuuu! M are 6 ani și e teribil de receptivă. Ba chiar mă urmărește și mă anunță când cad în "capcană" (v. Sara, vol. I: capcana e atunci când starea ta de bine depinde de ceea ce fac și spun ceilalți). Deci, nu e vârsta. E mai încet în procesul de învățare? Nuuu. Când îl interesează ceva e extrem de agil, rapid, atent și perfecționist. Dar dacă ce îi ofer nu reprezintă un punct de interes pentru el, fuge în altă lume. Sigur, că mama din mine suferă să își vadă copilul că tot timpul respinge binele (sau ceea ce cred eu că e bine) și se încăpățânează să caute conflicte în loc să facă un lucru atât de simplu cum ar fi să respire adânc. În ochii mei, el e cel care are nevoie cel mai mult de jocuri de mindfulness, de meditație, de lecții despre viață. Dar...chiar așa o fi?

Și...dacă totul e pe dos?

Dacă e invers? Dacă el a venit să își trăiască propiul lui proces de învățare, în ritmul lui? Nu să îi predau eu instrumentele pe care le-am descoperit eu? Dacă lecția cea mai mare e cea pe care eu o am de învățat de la el? Adică să am răbdare și să îi respect ritmul lui propriu și ceea ce are el de experimentat în această viață? Dacă atunci când eu îmi transcend nerăbdarea și tendința de a-l invada cu intenții bune, îi voi elibera calea spre a fi fericit așa cum doresc eu să îi bag în cap să fie? Și...dacă el nu trăiește după vorbe, ci după vibrații? La urma urmei, e proiector (termen din Human Design).

Și nu că n-aș mai fi descoperit aceste lucruri și până acum, dar se pare că descoperirile mele erau la nivel de "clasa 0", acum trec într-a 2-a :)

Notă: folosesc aici termenul "clasă" diferit de ceea ce numim anii școlari. Se poate înlocui, mai degrabă cu nivel sau treaptă.

Cu blândețe către Mine,

Sorina

Resurse: