Cel mai important cuvânt

Toate păreau să meargă binișor pe făgașul lor: matematica devenise tot mai ușor de înțeles, am introdus abacul Soroban (ce antrenează atât emisfera stângă, cât și pe cea dreaptă când facem calcule), literele se aliniau frumos, iar caligrafia devenea tot mai ordonată, învățarea regulilor de scriere era aproape plăcută, iar cu cititul ... hmm. De fapt, de aici a început totată frustrarea. Doar pentru că nu voia să citească ceva mai complex sau mai lung decât nume de dinozauri sau titluri de capitole. Iar eu nu puteam renunța la ideea că ar trebui să citească un pic mai mult. De fapt, majoritatea activităților erau făcute mai mult de gura mea decât din plăcere. Tocmai de aceea riscam la fiecare pas o explozie de „nu”-uri și o luptă de putere între noi doi. Ș nu avea nici o plăcere în „a face școală”. M era mai deschisă, dar e drept că ea e mult mai capabilă să-și regleze și  să-și educe emoțiile decât noi toți ceilalți din familie.

Mesajul clar cu care mă confruntam era, din nou: nu așa! Nu „abilitățile școlare” erau o problemă, ci faptul că ne stresam. Cel mai mult, exersam stresul, frustrarea și discuțiile în contradictoriu. Deci, ce învățam? Exact asta. Aici m-am oprit și am spus „nu”. Am luat markerul și am mers la tablă, fără să știu ce urma să le spun prea exact. Dar știam că înainte de a învăța concepte, trebuie să învățăm relații. Dar nu orice fel de relații, ci relații fericite. Adică, avem de învățat să fim fericiți, mai mult decât orice pe lume. Și, la urma urmei, nu asta e ceea ce ne dorim pentru noi și pentru copiii noștri?

(Mi-a spus un prieten zilele astea că „copiii sunt fericiți dacă nu le strică adulții fericirea”. Sincer, cred că are mare dreptate. Doar că prefer să privesc realitatea cu toate aspectele ei: copiii și-au ales părinții care să îi crească. Asta îmi spune că și-au dat acceptul să trăiască aceste experiențe și să vină în ajutor părinților, cu inocența lor. Interacțiunea dintre copil și adult e importantă, nu e greșită. E un schimb de experiențe și învățăminte dorit de ambii. Nu e nimeni victimă, nu e nimeni agresor. Toți suntem perfecți în contextul pe care ni l-am ales să îl trăim.)

Unii oameni au abilitatea de a învăța la școală și a fi fericiți în același timp. La noi se pare că nu stau lucrurile așa de ușor. Așa că am luat vacanță. Ne jucăm, ne uităm la documentare doar dacă ne interesează, povestim despre frecvențe și energie, când vine vorba și când apar întrebări, citim dacă simțim că ne face plăcere și calculăm dacă avem nevoie. Dar pentru noi, un lucru e clar: mai întâi învățăm starea de non-stress, starea de bine, starea de bucurie. Am și stabilit un lucru clar: cel mai important cuvânt e „fericire”.

Dar, desigur, drumul nu e neapărat întotdeauna simplu, iar cuvintele au multe sensuri. De exemplu, uneori Ș vine cu un puternic „Eu vreau”, „Așa îmi place mie” sau „Eu așa mă simt fericit”, deși ceilalți nu prea simt plăcere în faptele lui. Și atunci, ce facem? Păi, fiind în jurul tablei, am desenat ceva similar cu imaginea de mai jos:

Am zis așa: dacă tu ești X-ul albastru (nu prea mă pricep la desen, așa că am ales varianta cea mai simplă) și te simți bine bătând cu putere în masă, și alegi să continui să faci asta deși ceilalți ți-au spus că îi deranjează gălăgia, lor le dai ... tristețe. Atunci când vei privi fața lor, le vei cere ceva sau vei dori să te joci cu ei, primul lucru pe care îl vei vedea este tristețea pe care tu ai creat-o intenționat. Deci, acea tristețe se va manifesta în viața ta și te va cuprinde și pe tine, pentru că cel de lângă tine nu îți va putea răspunde cu bucurie cererilor tale, așa cum îți place să ți se vorbească. În concluzie, în viața cui ai creat tristețe? „În viața mea.” a venit răspunsul imediat.

Dar, nu m-am oprit aici (tind să vorbesc mult, recunosc). Am vrut să fiu cât mai clară cum stă treaba cu fericirea și cum o generăm împreună. Îmi doream să știe că are putere imensă în a-și crea viața și care e impactul responsabilității sau iresponsabilității noastre. Așa că am șters tabla și am desenat altceva:

Am zis: „Tu ai câmpul tău energetic (sunt familiarizați deja cu termenii „energie”, „frecvență”, „dimensiuni” etc.). Fiecare dintre noi avem câmpul nostru pe care îl umplem cu emoții și intenții. Când suntem împreună, tu intri în câmpul celorlalți, iar ceilalți intră în câmpul tău. Împreună, formăm un câmp energetic mai mare, în care fiecare își aduce propria lui energie. Astfel, dăm și primim fără să spunem neapărat cuvinte. Dacă unul dintre noi insistă să polueze câmpul comun cu încăpățânarea de a face gălăgie cu toate că provoacă tristețe în jur, toți vor avea de suferit, chiar și cel care crede că ar fi fericit dacă nu-i bagă pe ceilalți în seamă. Echilibrul dintre noi se pierde și se generează neînțelegeri și conflicte. Sigur, asta nu înseamnă să nu mai faci ceea ce îți place: poți merge în altă cameră să cânți la tobă cât vrei. Astfel, ceilalți nu vor fi supărați, iar tu vei face ce îți dorești. Toată lumea e fericită, iar tu pui în câmpul comun înțelegere și iubire. Așa că ai toate șansele să găsești fericire și iubire aici ori de câte ori ai nevoie.

A doua zi dimineață, înainte să mă ridic din pat (dormisem împreună, deci câmpul comun era pregătit să primească informații) mi-am spus în gând: „Astăzi vorbesc frumos și dăruiesc numai fericire.” Nu m-a auzit nimeni, căci nu am vorbit tare, iar copiii dormeau, oricum. Peste o jumătate de oră, a apărut Ș, buimac de somn, dar zâmbind și, în loc de „bună dimineața”, mi-a spus: „Mami, azi o să fac tot ce pot să aduc numai fericire și o să vorbesc frumos.” Și chiar așa a fost. Amândoi ne-am ținut de promisiune :)

Happy day to you too!
Sorina

Scrisul I

Găsesc o magie, un farmec aparte în modul în care Waldorf prezintă literele. Se începe cu povestea literei, intonată frumos, stimulând imaginația copilului; un desen frumos și reprezentativ este desenat pe tabla neagră de către profesor; copilul simte litera pe diferite suporturi, o trasează în făină, nisip, o modelează din lut, etc.; imită apoi desenul de pe tablă în caiet, cu blocuri cerate și abia apoi scrie litera, pe foaie neliniată, cât de mare dorește. Ne-am inspirat din această modalitate, dar am derogat în unele locuri de la varianta originală, pentru că tabla noastră e tot timpul ocupată cu chestii de genul:

 

Cele 3 site ale cuvintelor

Asta e mai mult pentru adulți :)

Totuși, am pregătit un caiet în care am desenat toate literele pentru a servi drept model pentru M, în clasa 0:

(scrie-mi pe mail, și îți împărtășesc cu drag un pdf ce conține toate paginile caietului.)

Ceea ce noi numim "distracția literei" se poate face în infinite moduri: cu pietre, din plastilină, aluat, din sârmă sau sfoară, etc. Iată câteva exemple:

 

 

De asemenea, în programa națională și pe internet, se pot găsi foarte multe idei minunate, iar imaginația echipei copil-adult nu are limite! La fel de interesante și fascinante sunt literele de mână. Am ales să folosim variantă a scrisului de mână care mie mi-a rămas în suflet de prima dată când am citit despre el, acum câțiva ani -- alfabetul Vimala:

Sursă foto: Pinterest

Ce mă fascinează la acest alfabet este faptul că fiecare literă are un sens profund: de exemplu, litera Ss (așa cum sunt arătate în imaginea de mai sus) este litera răbdării. Ea trebuie făcută încet, cu atenție pe inspir-expir, și pe răbdarea pe care o solicită. Litera t este diferită de ceea ce am învățat noi la școală, prin faptul că liniuța orizontală se scrie sus, deasupra (și lipită de) cea verticală, nu o taie pe aceasta din urmă. Această scriere transmite că "pot să îmi îndeplinesc visele, să ajung la visele mele", vis-a-vis de "visele mele sunt așa de sus, încât eu - liniuța orizontală - nu pot ajunge la ele". Aceste subtilități m-au fascinat și am studiat inclusiv afirmațiile ce însoțesc fiecare literă, adaptându-le pentru copii. Iată câteva exemple:

 

Ș exersează litera spunând, în același timp, și afirmația. Are efecte de necrezut! Când exersa litera O, observa singur când cuvintele lui erau de folos și când nu, fără să fac eu nici o remarcă. 

Mi-am propus să reluăm această practică a scrierii literelor și a afirmațiilor ori de câte ori simțim că este necesar pe parcursul anilor. Mai mult, eu însămi practic scrierea literelor în cicluri de câte 40 de zile, pentru a-mi susține evoluția unor aspecte la care eu consider că doresc o îmbunătățire. 

La unele litere, am adaptat afirmațiile astfel încât să rimeze, ceea ce e mai atractiv și mai ușor de scris pentru copii. De asemenea, acolo unde am putut, am asociat fiecărei linii ce compune litera o bucățică din afirmație, așa:

Exersarea scrisului

Desigur, deși le plac literele, copiilor le e greu să scrie mult. Ș găsește tot felul de idei cum să prescurteze orice are de scris: o mini scrisorică de apreciere către el însuși, o povestioară de 2-3 propoziții în care să folosească 3 cuvinte cu litera pe care o aprofundează, etc. După ce vorbește 5 minute, spunând ce ar vrea să scrie, născocește cele mai scurte exprimări pe care mi le-aș putea imagina vreodată  :)) Dar... am găsit o metodă să facem legătura cu ceva ce le place foarte mult: animalele! Sunt deosebit de pasionați de animale (multe despre care nu auzisem înainte de a vorbi cu ei) și s-au apucat să citească singuri din cărți și atlase cu informații despre animale. Așa că, m-am inspirat de prin marele internet și am început să facem cărți pliante cu animale, ce arată cam așa:

 

Așa au învățat copiii să facă diferența între o foaie A3 și A4, să măsoare cu rigla, să marcheze două puncte de sprijin și să traseze linia cu rigla, "sprijinindu-se" de cele două puncte. Îndoaie cu tot mai mare atenție cartonul gros (e coală de bloc de desen de 250 gr) și presează cu un creion gros marginea. Continuăm cu alesul pozelor de pe internet, printatul (asta fac eu), decupatul și lipitul. Apoi trecem la cercetare: luăam la rând cărțile cu animale, căutăm ce ne interesează, apoi citim și alegem informațiile pe care le scriem în cărticică. Dacă nu găsim în cărțile din bibliotecă, apelăm la biblioteca mai mare, numită internet și extragem de acolo ceea ce avem nevoie. Vizionăm și filmulețe pe youtube cu animalele pe care le studiem, atât pentru distracție, cât și pentru a afla mai multe despre modul lor de viață.

Concluzie

Ceea ce aș vrea să dăinuie, atât în mine, cât și în tine este că cel mai mare catalizator al procesului de învățare este interesul copilului, pasiunile acestuia. Indiferent ce scrie în cărți că e bine să învețe la o anumită vârstă, totul e artificial și băgat cu forța dacă cel mic nu e interesat de ceea ce ai să îi spui. Cel mai bine e să-l întrebi direct și deschis. La întâlnirea noastră (ceea ce am numit ședința cu copiii într-o postare precedentă) M mi-a spus clar că ea vrea să învețe literele cu animale cu tot. Așa că...m-am adaptat. Mai mult, după ce învață fiecare literă de tipar, îi dau o mandală de colorat cu litera de mână Vimala. Aceste mandale conțin imagini cu animale, ceea ce răspunde din nou nevoii ei de a învăța și se distra cu animale.

Ceruse într-o vreme să învețe împreună literele de mână și cele de tipar, dar a văzut că îi e destul de greu și a renunțat. Această carte de colorat cu litere de mână o ajută totuși să rămână în contact cu ceea ce și-a dorit și să nu fie descurajată de ele. Iată exemple colorate de ea:

 

  

Din nou, flexibilitatea mi se pare cel mai bun aliat. Fiecare dintre noi are dreptul să se simtă liber să ia o decizie și apoi să se răzgândească, pentru ca apoi să fie încurajat (dacă e cazul) să acceseze din nou un nivel mai avansat al muncii lui.

Cu drag,
Sorina (echipa Cerului)

Legea Transformării

De o vreme observ o frică în Ș (și, sincer, nu numai în el - între noi fie vorba 😉): frica de a pierde ceva, orice - o jucărie, timp, o idee, un moment de joacă, o hârtie, orice. I-am explicat, iar Universul i-a demonstrat de nenumărate ori, că nimic nu se pierde, totul se transformă. Totuși, orice pierdere e grea pentru el.

(încă îmi place să folosesc expresia asta cu Universul care ne arată una-alta, deși nu face nimeni nimic, doar funcționăm după niște legi simple)

Așa că m-am gândit pentru el la o explicație simplă sau, mai bine o aplicație practică. Dar înainte de asta, e cazul să-mi ordonez eu gândurile:

1. Pornesc de la Om. 

E cel mai simplu: și eu sunt om și m-am tot observat de-a lungul timpului și o fac în continuare. Hai să vedem ce putem învăța din firul vieții omului. 

Omul se transformă de-a lungul timpului: 

Sursă foto: www.freepik.es

Fizic - din copil în adult (trecând prin toate etapele de transformare a corpului fizic: celulă, embrion, făt, bebeluș, copil, adolescent, adult tânăr, adult matur, bătrân, corp pregătit să se așeze în brațele pământului, transformare în materie primară

Sursă foto: www.freepik.es

Mental -  liber și dispus să învețe, cunoștințe tot mai multe acumulate, deschiderea orizonturilor mentale (reașezarea cunoștințelor în funcție de noi provocări în viață), îmbogățire continuă, înțelepciune, transcenderea înțelepciunii, inocența abandonării a tot ceea ce știm și conectarea la înțelepciunea Universului.

Sursă foto: http://elizabeth-barbosa.blogspot.com

Emoțional - experimentăm și exprimăm emoții pure; ca și copii, suntem foarte permeabili și preluăm și manifestăm emoțiile adulților (de multe ori le exprimăm pe cele pe care ei înșiși le resping sau nu sunt conștienți de ele - de aici apar conflictele și confuzia), după 7 ani se instalează mai clar sentimentul de separare "eu sunt eu și tu ești tu, așa simt eu, așa simți tu", și se cristalizează legea cauză-efect "dacă fac așa, tu te simți cumva; dacă tu te simți cumva, eu mă simt cumva la puterea a 10-a" (de aici izvorăște o altă serie de emoții ce se sedimentează în această perioadă: vinovăția, rușinea, mândria, frica, supunerea, rebeliunea, etc.), în adolescență separarea emoțională se face dorit și conștient: nu mai vreau să mă identific cu tine așa că fac altfel (aceasta e o etapă extrem de importantă pe care, dacă părinții încearcă să o îmblânzească după cum cred ei că e bine, ciuntesc cea mai mare șansă a copilului de a-și construi instrumentele primare ale centrării în sine). Urmează construirea idealizarea (adultul tânăr își va stabili ce crede că îl face fericit: să aibă casă, mașină, să studieze la facultate, să cânte sau să picteze). Apoi va avea ocazia să tragă linie după fiecare realizare și să vadă dacă ce a crezut inițial că îl va face fericit a avut rezultatul scontat. După această primă dezorientare (sau nu) va experimenta alte lucruri care vor avea același scop. Triajul a început și poate dura toată viața, poate duce la o trezire instantanee sau poate duce la deprimare și resemnare. Să urmărim al doilea caz, de data asta, pentru a ne urma scopul inițial al acestei postări: omul își schimbă factori importanți din viață, pentru a-și urma dorința de a fi fericit, renunțând la aspecte care îl îngreunează și descoperind aspecte care îl fac să se simtă tot mai bine. A ajuns pe drumul drept către înțelepciune, învățând să se debaraseze de bagaje fără de care crezuse că nu poate trăi, dar pe care s-a dovedit că le căra pentru alții, nu pentru el. Apare dorința de simplitate și relaxare pe care le-a căutat o viață întreagă. Se conectează la propria Stare de Bine și descoperă că viața e un joc frumos, menit să îl ducă exact pe drumul pe care l-a parcurs.

Sursă foto: https://chopra.com

Spiritual - conectat încă la legile și nelimitările dimensiunii din care vine, copilul are încă instrumente de a se regăsi pe sine printre toate emoțiile și situațiile pe care le experimentează în acest corp nou; apoi începe să-și pună întrebări cum și de ce lucrurile funcționează altfel decât îi spune intuiția lui. Începe să cunoască adulții și concepțiile lor și presupune că sunt bune și corecte. Curios, copilul începe să întrebe despre cine și cum guvernează lumea aceasta și care sunt legile ei. Află de la părinți perspectiva lor, dar dacă aceștia își recunosc limitările în fața copilului, vor declara că ei asta cred deocamdată, dar nu e neapărat adevărul absolut, iar copilul e liber să afle propriile lui răspunsuri pe parcurs. Dacă nu, va rămâne o vreme lungă în limitările credințelor celorlalți și poate fi chiar înțepenit toată viața acolo, deși va trăi un profund sentiment de nefericire, războire, violență sau nesiguranță, provenit din discordanța între ce crede acum că crede și ce știe la nivel profund, de conexiune cu sursa lui divină. Să luăm cazul în care simte confortul de a renunța la falsa siguranță de sine și de a căuta în interiorul său linia directă cu întregul cosmos din care face parte. Acum începe aventura despre care nu știm nimic (chiar dacă am parcurs și noi drumul ăsta) pentru că fiecare suflet are propria lui experiență unică și valoroasă.

2. Natura, Pământul.

Sursă foto: earlymorningshowers.com

Anotimpurile se succedă în mod ciclic, nu liniar. Nimic nu moare, totul capătă continuu altă formă, altă haină, altă frumusețe. Este exemplul perfect ce poate fi folosit la copii, căci observă limpede și siplu că natura e tot acolo, în fiecare sezon, fără greș. 

Sursă foto: https://pixabay.com

Apa este continuu absorbită de corpurile noastre, de pământ, de plante, de animale, de nori, dar se întoarce întotdeauna în forma cea mai folositoare locului în care se află. Are frumusețea ei și aduce bucurie sau necaz, având puterea de a genera viață sau de a o distruge. Dar apa nu dispare, ci se transformă. De la apă învățăm fluiditatea, flexibilitatea. Apa nu se agață de pietre sau de nisip, însă niciodată nu duce lipsă de ele. Apa nu se cramponează în obstacole, ci curge elegant pe lângă ele, rămânând la fel de grațioasă ca întotdeauna. Apa comunică încontinuu cu mediul înconjurător, răspunzând la frecvența vibrațională cu care e înconjurată (v. experimentele lui Masaru Emoto), prin generarea și susținerii vieții sau prin distrugere/curățare.

Sursă foto: https://pixabay.com

Pământul este de o diversitate magnifică. Atâtea tipuri de soluri, atâtea mistere pe care le ascunde, atâta forță de viață pe care o generează! Pământul ne susține pe noi toți, indiferent că îl scobim să săpăm pentru o fundație de casă sau pentru a coborî în mină, sau îl brăzdăm pentru a-l fertiliza. El ne oferă mâncare și generează viață infinită. Se curăță singur prin descompunere și ne vorbește prin frumusețe sau suferință. Este casa noastră oriunde ne-am muta și susține corpurile noastre fizice, atât timp cât conțin suflete, cât și după. Pământul e cel mai frumos exemplu de iubire necondiționată, de forță și inițiativă, de transformare și susținere. Ne putem aminti și de marea sa transformare din continentul Pangeea în forma actuală.

Sursă foto: https://pixabay.com

Aerul. Compoziția aerului, așa cum îl știm noi, susține viața planetară, mișcându-se continuu, transformându-se în vânt, furtună, briză, adiere, mutând nori și apă, case și pietre. Aerul e cel mai frumos exemplu de a ne aminti că și ceea ce nu vedem cu ochii există. Ne îndeamnă să ne încredem în celelalte simțuri: cum ar fi cel kinestezic. El răspunde la acțiunea umană (poluarea) și contribuie la conștientizarea că suntem o imensă echipă pe pământ. Poluarea dintr-o zonă a Terrei este purtată de aer în alte regiuni, ceea ce ne îndeamnă să conștientizăm că agățarea de sentimentul de patrie e o inutilitate  ironică: "îmi curăț țara mea de gunoaie, treaba lor ce fac alții" nu funcționează. Aerul ne arată că nu e vorba de țară, ci de planetă.

Sursă foto: https://pixabay.com

Focul e cel mai minunat exemplu de folosit pentru a demonstra frumusețea și necesitatea echilibrului. Cere respect și chibzuință, ne învață cel mai rapid extremele. Lipsa lui duce la lipsa căldurii, luminii, mâncării gatite, a frumuseții flăcării lumânării sau focului de tabără. Excesul și abuzul duce la incendii distrugătoare sau la durere fizică (dacă te arzi după ce bagi mâna în foc). Odată ce respecți focul, el se transformă în prietenul tău: inspiră căldura iubirii și a protejării, confortul fizic, sprijin pe vreme rece, plăcerea de a mânca ceea ce gătim cu drag, lumina din toiul nopții, înălțarea meditativă, siguranța continuității. Focul nu se distruge niciodată, el se stinge și se aprinde după necesitate. De foc avem grijă, căci extremele lui pot aduce dezechilibre serioase confortului și siguranței vieții, așa cum o știm acum. Dar focul cheamă la iubire și comunică prin iubire. Nu rănește mâna care a învățat respectul și înțelepciunea, omul care a învățat să nu invadeze ci să iubească observând și respectând. (Aici voi face referire inclusiv la dorința copiilor de a avea un animal sălbatic în cea mai confortabilă cușcă pe care și-o pot ei imagina, pentru că le sunt foarte dragi animalele și le doresc cât mai aproape. În spirit de glumă: mă și văr cu un ocelot, un irbis, un jder, un vultur, un șarpe, un gerbil și un panda roșu în casă 😅)

Sursă foto: https://pixabay.com

Lemnul susține viața umană în toată evoluția ei. Lemnul nu moare niciodată, ci se transformă în case, mobilă, instrumente necesare omului, susține focul. El se transformă sau se descompune hrănind apoi pământul, pentru a avea de unde să renască. Copacii purifică aerul, ne oferă umbră și loc de relaxare, ne refac rezervorul energetic și ne susțin în conectarea cu vibrații ce coexistă cu noi, dar nu sunt accesibile undelor percepute de ochii umani. Lemnul e tare și moale, în același timp, de aceea el nu poate fi cu adevărat distrus. Are o inteligență proprie, prin care răspunde condițiilor la care e supus, fiind un exemplu de renunțare la ambiții proprii și experimentare relaxată a tuturor formelor ce le poate lua. Lemnul e ca mintea celui care rămâne în starea de curiozitate continuă, de copil, să vadă ce se poate întâmpla în continuare. Nu opune rezistență, dar pune condiții pe care nu ai cum să nu le respecți: avem nevoie de copaci pe planetă, așa că putem consuma dar să avem grijă să și plantăm; unii pomi ne dău hrană, dar trebuie să îi îngrijim, putem face mobilă numai din anumite tipuri de lemn, iar poduri din altele. Lemnul rămâne el însuși indiferent de forma pe care o ia. Iar asta e o altă lecție pe care lemnul ne inspiră să ne-o însușim.

Sursă foto: en.wikipedia.org

Metalul este, poate, cel mai transformabil dintre toate. Se găsește într-o formă neatrăgătoare, de cele mai multe ori, e greu de ajuns la el (deci cere muncă și efort) și poate lua orice formă ne putem închipui. Însă pentru a-l transforma trebuie să-l încălzim foarte tare (din nou muncă și chibzuință), iar pentru a-i păstra forma cea nouă trebuie să-l răcim brusc. Metalul ne duce la extreme și ne învață că extremele ne pot transforma viața foarte frumos sau foarte hidos (în funcție de forma în care ai pus metalul sau perspectiva din care ți-ai perceput experințele). Metalul e magnific și puternic și nu se descompune. El rezistă la nesfârșit, dar poate fi lucruit, prețuit și îngrijit sau poate rugini, în funcție de deciziile pe care le ia omul. Este sensibil la aer și la apă, dar este regele pământului, mama din care iau naștere toate și unde se întorc toate. Metalul e un exemplu fantastic de supraviețuire, durabilitate și eleganță. Ne inspiră să ne trăim viața cu grijă față de corp, minte și spirit și ne arată în ce fel pot fi ele degradate sau prețuite. Ne îndeamnă să dansăm continuu cu viața și să ne îngrijim de "mișcările" noastre căci ele ne vor duce negreșit exact în direcția în care ne îndreptăm.

Multe exemple mai  pot fi folosite în sprijinul Legii Transformării, însă acestea mi-au fost oferite acum din dimensiuni mai înalte și simt că e momentul să le valorific și să le transpun într-un limbaj potrivit copiilor.

Revin în curând cu materialul și voi atașa aici linkul către acesta.

Comtemplare plăcută!
Sorina

Începutul

Oh, a fost minunat și amețitor în același timp!!! 😊

Am ales să începem în frumoasa zi de 13 august 2018 (cl 0 si cl I). De ce așa devreme? Tocmai ajunsesem în Tokyo de o lună și un pic și era o caniculă groaznică, de nu puteam ieși în nici un parc. Ce-i drept, nici nu știam să ajungem în vreun parc sau...oriunde. Și ne plictiseam. Știam că vom face școala acasa, asta era clar demult. Așa că, doar am așteptat să comandăm și să montăm mobila (când ne-am mutat, casa era goală, cu excepția mobilei de bucătărie). Și ... am dat startul.

Pregătirea

Înainte de a începe, evident că m-am pregătit destul de mult: am studiat programele naționale, am citit cărți de pedagogie Waldorf, am facut cunoștință cu școala democratică live (la Castel, în Ținutul Soarelui http://tinutul-soarelui.ro/), am făcut planificări, orare, materiale, câte și mai câte. Credeam că sunt pregătită. Dar nici n-aveam idee ce mă așteaptă. Nu știu nici acum de ce nu m-am mobilizat să lucrez cu cele mai evidente semne care îmi semnalizau cea mai mare problemă: Frica! Eram cuprinsă de panică. Nu partea tehnică mă speria, la aia excelam (chiar mai mult decât îmi era cu adevărat necesar), ci partea umană. O să mă asculte copiii? O să-mi recunoască autoritatea de profesor? O să priceapă că îs mama când le dau de mâncare și învățătoarea când stăm la birou? O să participe la activitățile mele distractive (pentru mine și/sau în imaginația mea)? Că dacă nu participă așa cum vreau eu, nu o să mai fie distractiv. etc...

Ai auzit de legea atracției?

E cea mai amuzantă! Zice că îți atragi ceea ce simți :) Adică: simți frică? Atunci ești un minunat  magnet pentru frică. Știam și eu de ea, dar vârtejul fricilor mele era așa de mare, că nu puteam scoate capul din ele. Când copiii nu mă ascultau, le atrageam atenția că dacă și la școală vor face așa, atunci eu nu mai fac nici o școală cu ei. (minunat bagaj conflictual le puneam în ghiozdan) Și, desigur, magnetul nu dădea greș niciodată.
Bineînțeles, că trăiam mai multe emoții în același timp: entuziasm, bucurie imensă, munceam la pregătiri cu toată inima! Credeam că fac toate astea pentru ei, dar o făceam pentru mine. Lucru extrem de bun, de altfel, căci cu cât mă simțeam eu mai bine, cu atât mai multă stare de bine atrăgeam.

Prima zi de home-școală :)

Școala Cerului

A fost minunat! Și eu, și soțul meu am fost acasă în acea zi de luni să ne vedem copiii în prima zi de școală. (Suna destul de amuzant acum.) Ei au fost super emoționați, mai ales M. care începea clasa 0 și și-a dorit așa de mult să fie școlar!

















Au avut așa de multe lucruri de descoperit! Așa de mult entuziasm! Au admirat și explorat fiecare colțișor de cameră, spre bucuria mea :)

De ce homeschooling?

Din chemare interioară!

Nu suntem tabere diferite! De când am început să simt chemare spre HUS (prescurtare pentru Home-UnSchooling) am întâlnit 2 categorii de părinți: cei care nu voiau să audă de HS și cei care erau cel puțin deschiși către idee, chiar dacă ar fi făcut sau nu acest lucru în propria familie. Sigur, că și eu am intrat în tabăra celor care erau pro-HS, deși am rămas cumva pe la mijlocul drumului, căci disecarea oamenilor în funcție de opinii nu e neapărat printre lucrurile cu care mă simt confortabil.

Ceea ce am simțit este că pot și vreau și ard de drag și nerăbdare să împărtășesc timpul meu și creativitatea mea cu copiii.

Ca orice capricorn cu nevoie de siguranță și documentare, am studiat cu drag și mare interes despre homeschooling, unschooling (din care nu am înțeles prea multe), școala democratică, copii liberi, școala Waldorf, Pedagooogia 3000, psihologia copilului, metode alternative de tratare a corpului fizic și a emoțiilor, etc. Ș și M nu au stat de la început acasă, pentru că:
1. nu eram încă pregătită pentru acest pas
2. mergeau cu plăcere între copii la Centrul Educațional Ținutul Soarelui (www.tinutul-soarelui.ro), un loc de vis, cu oameni fantastici, care m-au primit și pe mine în mijlocul lor, oferindu-mi ocazia și îndrumarea de a învăța și evolua ca om, părinte și educator.

Dar, odată stabilit că ne mutăm în Tokyo, am știut: ăsta e semnalul de start! 😍

Nu doar într-un fel, ci în toate felurile!

E corectă decizia mea? Argumentabil până la cer și înapoi: câți oameni, atâtea opinii. Ar trebui toată lumea să își retragă copilul de la școală? Nu cred neapărat acest lucru și nu cred că exclusivismul sau extremismul sunt soluții care ne învăluie în armonie. E groaznică școala românească? Nu neapărat. Sunt profesori minunați și profesori care nu au chemare spre învățământ. Ca peste tot, sunt oameni între oameni. Dar atunci când veți găsi în școală, um profesor/învățător care nu se plânge și nu se cramponează în "limitările sistemului, programei, etc.", atunci când veți găsi un profesor care să învețe sincer de la copii și să evolueze el însuși observând copiii, acela e un om de prețuit. Există astfel de oameni, însă îi putem vedea doar atunci când noi înșine, ca părinți, acceptăm ghidarea copiilor, lăsând garda jos și stindardul din mână - cel pe care scrie "eu sunt adult și îl învăț pe copil cum să se poarte". Până atunci, acei profesori vor fi puțini și neînțeleși.

Eu am iubit școala, deși m-a motivat tare aiurea: să învăț pentru note, să fiu mai bună pentru aprecierea celorlalți, să mă simt bine numai când am succes. Sau cel puțin, așa am înțeles eu.

Acasă, nu avem note, dar avem o regulă: "Nu fă perfect, ci fă tot mai bine, cât să-ți placă ție." Mi-a spus cineva odată: "Dar nu asta e societatea în care trăim. Trebuie să faci perfect, ca să-i placă șefului sau clientului." M-a pus pe gânduri atunci, căci nu știam cum să-i explic, cât mai... laic, cum stau treburile. Recunosc, acum îmi cenzurez mai puțin cuvintele, așa că voi spune lucrurilor pe șleau:
1 - dacă ție îți place ce și cum faci (din tot sufletul, pasionat profund de munca ta), ceilalți nu vor avea prea mult de comentat, cel puțin nu pe un ton certăreț. Întotdeauna îți va fi apreciat efortul și, dacă ce ai făcut nu e perfect, te vor susține să evoluezi pentru că vor vedea potențialul din tine.
2 - îți creezi lumea din jur (îți atragi oameni, situații) după modelul vibrației tale. Dacă te gândești să faci ceva cât mai bine, ca nu cumva șeful sau clientul să fie dezamăgit sau furios, iar tu să te simți bun de nimic, nu faci altceva decât să trăiești frică, frustrare, negativitate. Din start ți-ai presărat  stratul cu semințe de stare de rău, așa că nu ai ce altceva să culegi. Oare...nu de aici ar trebui să înceapă educația?

Așadar, dacă ești părinte și nu rezonezi cu ideea de homeschooling, pentru că nu ai neapărat o chemarea spre asta, e perfect ok. Vei găsi aici, pe parcurs, tot mai multe materiale ce îți pot fi inspirație în timpul tău de conectare cu copilul.
Dacă ești educator/învățător/profesor și iubești copiii cu adevărat, vezi potențialul lor atunci când nimeni nu îl vede, atunci sigur vei găsi articole care să te susțină în misiunea ta de a le da aripi, iar tu să primești susținere la nivel personal, sufletesc. Nu ești singur! Te apreciez cu sinceritate!
Dacă ești deja homeschooler, am un anunț important pentru tine: voi publica materiale și despre materiile din programă, care sigur te interesează, însă sporadic și/sau la cerere, căci focusul meu principal este să ofer sprijin la nivel sufletesc, încurajare și idei despre educația despre viață.

Indiferent de alegerile pe care le facem, cel mai important lucru pe care aș vrea să-l transmitem copiilor noștri este că suntem împreună în această casă mare, numită Pământ. Iar pentru noi, adulții: așa-i că am fi mai fericiți dacă i-am vedea pe copii că sunt fericiți și lucrează împreună, armonios, decât să își încarce viața cu emoții negative doar pentru că oamenii sunt diferiți și fac alegeri diferite?

Împreună putem schimba ceva: școală, societate, toleranță, iubire. Dar nimic nu se schimbă cu adevărat prin încruntare, supărare, judecată, proteste, etc., ci prin a ne vedea de treaba noastră și a încuraja (inclusiv prin exemplul propriu) copiii să accepte tot ce nu a fost acceptat până acum. Căci acceptarea duce, fără greș, la transcendere. Poate nu pare la prima vedere, dar merită experimentat și văzut.

Câteva repere despre ce am început să învățăm noi, echipa Cerului (așa cum o numește M), pe care le voi dezvolta în alte articole:

Legea atracției
Legea transformării
Abacul Soroban (matematică)
Scrisul de mână Vimala
Cum funcționează câmpurile energetice
Despre frecvențe și vibrații
etc

Cu iubire,
Sorina (echipa Cerului)

PS: m-am gândit că ar fi de folos tuturor viitorilor homeschooleri să știe că e și frumos, și greu, și ușor, și cu momente de frustrare, și cu pasul pe loc, și pe repede-nainte, și emoționant, și provocator, și creativ, și...merită! Dar nu-i ușor. Nici pentru părinte, nici pentru copil (pentru că are de mers înainte cu un părinte imperfect, în continuă schimbare). Posterele și bannerele care laudă serenitatea homeschoolingului ocolesc părți importante din realitate. Și totuși, n-aș schimba nimic! Pentru mine e un drum cu copii, plin de aventuri și provocări, care mă ține mereu în priza creativității și a evoluției personale. E un drum al conștientizării și al observației. Mă uit la comportamentul lor și îmi dau seama ce vor să îmi comunice, de fapt; unde mă limitez eu pe mine; unde mă încăpățânez; la ce să reflect. E un proces foarte rapid (când sunt atentă la el)  și important, pentru că eu sunt cea la care se uită pentru exemplu, pentru răspunsuri, pentru ajutor, pentru îndrumare. Dar întâi, ei mă pregătesc pe mine. E o interacțiune intensă care, văzută la suprafață, pare la fel de obișnuită ca oricare alta, dar, în profunzime, copiii ajută adultul să devină mai bun. Abia apoi va fi un adult care e capabil să îndrume (nu să educe) un copil.

Zile grele

Ok, hai să fim serioși: 

homeschoolăritul e fantastic 💓, dar sunt și zile când...îți vine să-ți iei câmpii. Nu din cauza activităților de școală, în sine, ci din motive ascunse adânc în suflet. În cazul meu, fiind în Tokyo și neștiind încă să vorbesc limba japoneză (cât să susțin o conversație), toată socializarea mea se rezumă la copii și la soț. Până vine el de la serviciu, sunt doar cu cei mici. Dar, descopăr că nu sunt așa de amuzantă și jucăușă precum am visat, așa că ei se preferă mai mult unul pe altul. Eu rămân pe post de mama, ne e foame, mami, ne putem uita la desene?, mami vrem să ne jucăm cu ușa închisă la cameră, că avem jocuri secrete (i-am spionat, recunosc: jocurile secrete sunt cele cu lupte sau cu tancuri, întrucât eu mi-am exprimat părerea că nu îmi plac). Gata, nu mai spionez....mult, promit să le respect intimitatea. :) Până aici, totul e bine. Dar eu...mă simt singură. Sigur, sunt soluții de socializare și facem asta de câte ori putem, însă nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre sentimentele de care nu prea se vorbește.

Sursă foto: http://www.babycouture.in/blog/wp-content/uploads/2016/11/time-out.jpg

Ieri a fost una din zilele grele, în care m-am supărat pe copii că tot strigă la mine când ceva nu le convine, iar cuvintele frumoase, de iubire și apreciere parcă au dispărut din vocabular. Sau...nu le aud eu? Foarte posibil. Dimineața, în loc să vină la micul dejun și apoi la activitățile de școală, se furișează din pat și se joacă. E ok, îi aud și mă amuz, dar nu coboară din cameră decât la prânz când sunt lihniți de foame. Chiar și atunci, se furișează pe vârfuri, sperând că nu îi văd și că pot fura repede ceva din frigider și merge sus să își continue joaca. În primele zile, m-am amuzat și m-am bucurat că se înțeleg așa de bine și fac echipă bună, iar eu am avut timp să le fac pe ale mele. Dar apoi, m-am întristat, mai apoi m-am înfuriat, mai apoi am explodat. De ce? Că nu făceam școală? - m-am întrebat. În mintea mea a pornit o furtună de gânduri și argumente pro și contra a tot ce puteam născoci. Au fost câteva ore de suferință profundă și fără sens. Am aflat totuși, pe parcurs, că nu de școală sufeream, căci nu ne grăbește nimeni nicăieri, iar de la unschooling am învățat să las lucrurile să curgă de la sine (cât pot eu de mult, încă nu fac performanțe în acest domeniu). 

Dar, atunci, de ce sufeream atât de tare?

Mă simțeam singură. Foarte singură. Acești doi copii au devenit mai mult decât copiii cărora le arăt cum să scrie și să citească, cărora le sunt mamă: au devenit prietenii mei, iar eu prietena lor. M îmi spune tot timpul că se bucură că sunt prietena ei. Sigur, nu încarc copii de 6 și 8 ani cu toate frustrările mele de adult, însă apropierea lor e foarte prețioasă pentru mine. Echilibrul emoțional al nostru ca întreg e cel mai grozav indicator că totul e bine în lumea Luțașilor :)

Ce s-a întâmplat cu frecvența mea? De la 0 la 100?

A căzut în prăpastie, desigur. Toate argumentele mele mentale cum că totul e bine sau, dimpotrivă, nasol de tot, că tragedia pe care o trăiam nu avea nici un sens și, cu siguranță, nu avea o gravitate așa de mare pe cât îi dădeam eu, aveau doar efecte temporare. Știam, tocmai "absolvisem" împreună prima parte din Legea Atracției, știam că totul e creat de mintea mea, de gândurile și sentimentele pe care le generam până la sfârșit. Ciudat, tocmai practicasem săptămâni întregi schimbarea conștientă a emoțiilor și recrearea realității, așa cum doresc să fie. Dar capcana în care căzusem de data asta, era prea adâncă. Sau nu?

Într-un moment de claritate, am înțeles: da, da, am "absolvit clasa I" la Legea Atracției cu brio, toți trei. Dar asta nu era o lecție de clasa I. Era de clasa a 2-a. Aici trebuia să mă descurc altfel, să creez alte instrumente, să depășeșc situații de o dificultatea mai mare. Și dacă la clasa I am avut manual și am exersat după el (colecția de cărți pentru copii Sara, de Esther și Jerry Hicks), acum m-am trezit fără manual. Această conștientizare m-a trezit. Asta nu înseamnă că am ajuns de la 0 la 100 pe scara Stării de Bine, dar mi-am găsit un echilibru. Mi-am regăsit răgazul de a respira. Oh, mai am puțin până la o respirație completă, adâncă și profund calmă, dar respir. 

Care e sensul?

Nici unul prea măreț. Ci doar de a experimenta eu și de a crește. Iar, cu timpul, sper să capăt atâta înțelepciune și răbdare, încât să nu "predau" copiilor lecții de dezvoltare personală, ci să aștept să primesc o întrebare. 

Întrebările cheamă răspunsul, dar răspunsul fără întrebare e doar energie risipită degeaba. 

Ș (8ani) îmi arată asta în fiecare zi. Mă uimește de câte ori uită ce îi spun și cum privește în gol pe lângă mine când argumentez cu avânt că ce îi spun îl poate ajuta să-și facă viața mai ușoară. Vârsta? Nuuu! M are 6 ani și e teribil de receptivă. Ba chiar mă urmărește și mă anunță când cad în "capcană" (v. Sara, vol. I: capcana e atunci când starea ta de bine depinde de ceea ce fac și spun ceilalți). Deci, nu e vârsta. E mai încet în procesul de învățare? Nuuu. Când îl interesează ceva e extrem de agil, rapid, atent și perfecționist. Dar dacă ce îi ofer nu reprezintă un punct de interes pentru el, fuge în altă lume. Sigur, că mama din mine suferă să își vadă copilul că tot timpul respinge binele (sau ceea ce cred eu că e bine) și se încăpățânează să caute conflicte în loc să facă un lucru atât de simplu cum ar fi să respire adânc. În ochii mei, el e cel care are nevoie cel mai mult de jocuri de mindfulness, de meditație, de lecții despre viață. Dar...chiar așa o fi?

Și...dacă totul e pe dos?

Dacă e invers? Dacă el a venit să își trăiască propiul lui proces de învățare, în ritmul lui? Nu să îi predau eu instrumentele pe care le-am descoperit eu? Dacă lecția cea mai mare e cea pe care eu o am de învățat de la el? Adică să am răbdare și să îi respect ritmul lui propriu și ceea ce are el de experimentat în această viață? Dacă atunci când eu îmi transcend nerăbdarea și tendința de a-l invada cu intenții bune, îi voi elibera calea spre a fi fericit așa cum doresc eu să îi bag în cap să fie? Și...dacă el nu trăiește după vorbe, ci după vibrații? La urma urmei, e proiector (termen din Human Design).

Și nu că n-aș mai fi descoperit aceste lucruri și până acum, dar se pare că descoperirile mele erau la nivel de "clasa 0", acum trec într-a 2-a :)

Notă: folosesc aici termenul "clasă" diferit de ceea ce numim anii școlari. Se poate înlocui, mai degrabă cu nivel sau treaptă.

Cu blândețe către Mine,

Sorina

Resurse: