jurnal de homeschooling

Cel mai important cuvânt

Toate păreau să meargă binișor pe făgașul lor: matematica devenise tot mai ușor de înțeles, am introdus abacul Soroban (ce antrenează atât emisfera stângă, cât și pe cea dreaptă când facem calcule), literele se aliniau frumos, iar caligrafia devenea tot mai ordonată, învățarea regulilor de scriere era aproape plăcută, iar cu cititul ... hmm. De fapt, de aici a început totată frustrarea. Doar pentru că nu voia să citească ceva mai complex sau mai lung decât nume de dinozauri sau titluri de capitole. Iar eu nu puteam renunța la ideea că ar trebui să citească un pic mai mult. De fapt, majoritatea activităților erau făcute mai mult de gura mea decât din plăcere. Tocmai de aceea riscam la fiecare pas o explozie de „nu”-uri și o luptă de putere între noi doi. Ș nu avea nici o plăcere în „a face școală”. M era mai deschisă, dar e drept că ea e mult mai capabilă să-și regleze și  să-și educe emoțiile decât noi toți ceilalți din familie.

Mesajul clar cu care mă confruntam era, din nou: nu așa! Nu „abilitățile școlare” erau o problemă, ci faptul că ne stresam. Cel mai mult, exersam stresul, frustrarea și discuțiile în contradictoriu. Deci, ce învățam? Exact asta. Aici m-am oprit și am spus „nu”. Am luat markerul și am mers la tablă, fără să știu ce urma să le spun prea exact. Dar știam că înainte de a învăța concepte, trebuie să învățăm relații. Dar nu orice fel de relații, ci relații fericite. Adică, avem de învățat să fim fericiți, mai mult decât orice pe lume. Și, la urma urmei, nu asta e ceea ce ne dorim pentru noi și pentru copiii noștri?

(Mi-a spus un prieten zilele astea că „copiii sunt fericiți dacă nu le strică adulții fericirea”. Sincer, cred că are mare dreptate. Doar că prefer să privesc realitatea cu toate aspectele ei: copiii și-au ales părinții care să îi crească. Asta îmi spune că și-au dat acceptul să trăiască aceste experiențe și să vină în ajutor părinților, cu inocența lor. Interacțiunea dintre copil și adult e importantă, nu e greșită. E un schimb de experiențe și învățăminte dorit de ambii. Nu e nimeni victimă, nu e nimeni agresor. Toți suntem perfecți în contextul pe care ni l-am ales să îl trăim.)

Unii oameni au abilitatea de a învăța la școală și a fi fericiți în același timp. La noi se pare că nu stau lucrurile așa de ușor. Așa că am luat vacanță. Ne jucăm, ne uităm la documentare doar dacă ne interesează, povestim despre frecvențe și energie, când vine vorba și când apar întrebări, citim dacă simțim că ne face plăcere și calculăm dacă avem nevoie. Dar pentru noi, un lucru e clar: mai întâi învățăm starea de non-stress, starea de bine, starea de bucurie. Am și stabilit un lucru clar: cel mai important cuvânt e „fericire”.

Dar, desigur, drumul nu e neapărat întotdeauna simplu, iar cuvintele au multe sensuri. De exemplu, uneori Ș vine cu un puternic „Eu vreau”, „Așa îmi place mie” sau „Eu așa mă simt fericit”, deși ceilalți nu prea simt plăcere în faptele lui. Și atunci, ce facem? Păi, fiind în jurul tablei, am desenat ceva similar cu imaginea de mai jos:

Am zis așa: dacă tu ești X-ul albastru (nu prea mă pricep la desen, așa că am ales varianta cea mai simplă) și te simți bine bătând cu putere în masă, și alegi să continui să faci asta deși ceilalți ți-au spus că îi deranjează gălăgia, lor le dai ... tristețe. Atunci când vei privi fața lor, le vei cere ceva sau vei dori să te joci cu ei, primul lucru pe care îl vei vedea este tristețea pe care tu ai creat-o intenționat. Deci, acea tristețe se va manifesta în viața ta și te va cuprinde și pe tine, pentru că cel de lângă tine nu îți va putea răspunde cu bucurie cererilor tale, așa cum îți place să ți se vorbească. În concluzie, în viața cui ai creat tristețe? „În viața mea.” a venit răspunsul imediat.

Dar, nu m-am oprit aici (tind să vorbesc mult, recunosc). Am vrut să fiu cât mai clară cum stă treaba cu fericirea și cum o generăm împreună. Îmi doream să știe că are putere imensă în a-și crea viața și care e impactul responsabilității sau iresponsabilității noastre. Așa că am șters tabla și am desenat altceva:

Am zis: „Tu ai câmpul tău energetic (sunt familiarizați deja cu termenii „energie”, „frecvență”, „dimensiuni” etc.). Fiecare dintre noi avem câmpul nostru pe care îl umplem cu emoții și intenții. Când suntem împreună, tu intri în câmpul celorlalți, iar ceilalți intră în câmpul tău. Împreună, formăm un câmp energetic mai mare, în care fiecare își aduce propria lui energie. Astfel, dăm și primim fără să spunem neapărat cuvinte. Dacă unul dintre noi insistă să polueze câmpul comun cu încăpățânarea de a face gălăgie cu toate că provoacă tristețe în jur, toți vor avea de suferit, chiar și cel care crede că ar fi fericit dacă nu-i bagă pe ceilalți în seamă. Echilibrul dintre noi se pierde și se generează neînțelegeri și conflicte. Sigur, asta nu înseamnă să nu mai faci ceea ce îți place: poți merge în altă cameră să cânți la tobă cât vrei. Astfel, ceilalți nu vor fi supărați, iar tu vei face ce îți dorești. Toată lumea e fericită, iar tu pui în câmpul comun înțelegere și iubire. Așa că ai toate șansele să găsești fericire și iubire aici ori de câte ori ai nevoie.

A doua zi dimineață, înainte să mă ridic din pat (dormisem împreună, deci câmpul comun era pregătit să primească informații) mi-am spus în gând: „Astăzi vorbesc frumos și dăruiesc numai fericire.” Nu m-a auzit nimeni, căci nu am vorbit tare, iar copiii dormeau, oricum. Peste o jumătate de oră, a apărut Ș, buimac de somn, dar zâmbind și, în loc de „bună dimineața”, mi-a spus: „Mami, azi o să fac tot ce pot să aduc numai fericire și o să vorbesc frumos.” Și chiar așa a fost. Amândoi ne-am ținut de promisiune :)

Happy day to you too!
Sorina